Strange mood

Toata lumea pleaca. E o forfota de nedescris in camin. Peste tot frigidere, masini burdusite cu tot felul de obiecte, oameni care se imbratiseaza grabit si isi ureaza vacanta placuta. Pana si camera noastra incepe sa fie goala... Roxi a plecat acasa, Anabelle e la Rares, dulapul Soniei a plecat.

Simt ca ar trebuie sa fiu mai fericita, dar e ceva ce ma determina sa imi pastrez in privire tristetea. E poate faptul ca prietenii mei cei mai buni nu o sa mai fie in fiecare zi la anul, unii nu o sa mai fie deloc in tara, iar alti oameni... alti oameni o sa fie doar prieteni din pacate.

Ma pregatesc pentru cea mai exotica, plina de nou si de entuziasm vara a vietii mele. Si tocmai de aceea se pare ca in mod involuntar fac bilantul pentru anul care a trecut. Ce s-a intamplat din octombrie si pana in iunie... muuuuuuulte, foaaaaaaaarte multe. Cred totusi ca in total o sa ies pe plus, ca lucrurile faine de anul asta le-au surclasat pe cele mai putin placute. Pentru ca pana la urma totul a fost bine.

Ma gandesc la cum a evoluat atmosfera in camera noastra (de la 3 best friends la tensiune apasatoare pe care am mascat-o cu deosebita eleganta din nou la 3 best friends), ce mi s-a intamplat in AIESEC (MCC, LCC2, SprinCO, Global Village), la prietenii pe care mi i-am facut, la oamenii care au intrat si au iesit din viata mea... Nu stiu de ce, am impresia ca azi e 31 decembrie... e o zi a bilantului, a dorintelor. Si poate pentru ca am senzatia ca e 31 decembrie simteam nevoia unui "proper good bye" cum mi-a zis azi cineva. Unul pe care mai mult sau mai putin voit nu o sa il am.

Ma simt ciudat... pentru ca stiu ca la anul, cand ma voi intoarce, nu va mai fi nimic din ce a fost in ultimii 2 ani. O sa fie ceva cu totul si cu totul nou. O sa fiu eu care am trait o vara minunata intr-o echipa internationala, o sa fiu in ultimul an gandindu-ma la licenta, o sa ma pregatesc de X, Anabelle o sa fie in Franta (sper din suflet), Roxi nu o sa mai fie aici zilnic, posterul de pe perete cu SprinCO va trebui inlocuit cu altceva, AIESEC o sa mai fie atat de putin, o sa fie clar primul meu job. De fapt, cred ca de asta mi-e un pic teama. Ca la anul imi voi schimba rutina si nu stiu inca cu ce...

Jocul cu masti

Cand a venit la Cluj, tati mi-a amintit de subiectul pe care l-am primit odata la o olimpiada de romana (jocul si ludicul in opera lui Caragiale). Si de atunci, mi-am dat seama ca totul poate fi un joc. Mai serios, mai amuzant, cu consecinte mai mult sau mai putin dureroase, cu prizonieri, cu printese, cu invingatori si invinsi. Viata poate fi un joc... jocul cu masti.

Avem enorm de multe masti la indemana. Masti pe care le punem pe trupul, chipul si sufletul nostru cu atat de multa usurinta, fara macar a ne uita in oglinda. De fapt, nu avem nevoie de oglinda pentru ca oricum nu ne-am vedea in ea. Fara masti, suntem nimic. De indata ce imbracam o masca, primim noi simturi, o noua atitude, o noua perceptie, un nou zambet sau o lacrima in coltul ochiului. Mastile cu care jonglam atat de abil, atat de repede, atat de natural sunt cele prin care traim viata.

Cateodata, purtam o singura masca pentru mai mult timp... Si atunci avem impresia ca aceea e adevarata noastra natura, ca nu mai traim prin masti, ca ne-am descoperit pe noi insine. De cele mai multe ori, nu putem insa sa traim in iluzia asta pentru totdeauna. Pentru ca vine momentul acela dur in care schimbam din nou masca (constient sau nu) si atunci doare... Doare pentru ca masca pe care am tinut-o atat de mult trebuie sfasiata de pe trupul, chipul si sufletul nostru. Doare pentru ca aveam impresia ca gasisem ceea ce cautam si ne-am inselat. Doare pentru ca noua masca are un adeziv puternic care ne face sa traim prin ea, dar sa ne amintim de ce am fost.

Asa ne e viata... Un simplu joc cu masti. Dar cine castiga oare? Cea mai longeviva, cea mai puternica, cea mai zambitoare? Catiga cea cu care te nasti sau cea cu care mori? Castiga cea cu care ai fost fericit sau cea care ti-a adus cea mai multa suferinta? Cine castiga in jocul cu masti? Paradoxal, niciuna... Castigi tu, omul care ai fost suportul pe care s-au pus ele in valoare. Pentru ca ele nu si-au dat seama ca de fiecare data cand mai mult sau mai putin grabit le-ai rupt sau le-ai indepartat cu delicatete de pe trupul, chipul sau sufletul tau au lasat acolo un strop de pigment, un strop de simt, un strop de sentimente, un strop de consistenta. Si atunci cand cadrul invizibil, insesizabil, ignorat de masti va fi acoperit, atunci el va castiga jocul cu mastile. Dar nimeni nu stie cand.

Pana cand cadrul va fi complet, continuu insa jocul cu masti... pana la urma, intotdeauna mi-am dorit sa merg la Carnavalul de la Venetia.

nice question

Today, I entered the office after a long period of time. What drew my attention, but for Vladutz working there, was a flip chart on which was written a simple question "What motivates me?".

So, what motivates me? Well, there are a few things...
being the first in a competition...
chocolate...
people that I love who trust me...
a walk in the city...
a beautiful landscape...
acting instead of dreaming...
building the future...

It's somehow strange that now I don't have any of the above. Maybe this is why I feel so down... Because the only competition I'm in is one in which I'm bound to lose, because I can't eat chocolate at this hour, because the people I love don't know I need them, because today Cluj was too hot and crowded and it's beauty wasn't obvious anymore, because I couldn't be happy for the dreams that were shared with me, because I don't have the will to get up and start studying.
I suppose sadness is something that will go away at some point (even though these days I'm under the impression that it's written in my DNA).

Waiting for a better mood, for a brighter day and for a less tensed atmosphere.

random and sincere

OK... You all say that I'm a spoiled little girl.

Well, you are right! I am like this and I DON'T WANT TO CHANGE! I don't care if it's good or bad, if it's immature or not, this is it! This is me.. moody, spoiled, sometimes smiling, some other times pissed off, grateful or... not.

I don't feel like trying to improve myself. I'm not a soft that you can make better and better every year. I want to be the way I am without feeling bad or judged by people I consider my friends. I don't want to wake up in the morning with a to do list about my attitude. I want to listen to my instinct... do what I feel... what I want... smile or cry... go shopping or read... learn or complain... be alone or together with my friends... run in the rain or stay home... eat in the middle of night or drink only water... listen to music or watch all day long "Grey's anatomy". This is me. I have no idea where I'm going to, I dream big but I'm afraid to act, I'm not constant and rain makes me cry.

Oh, and there's something else... something that's been bugging me for a while... I no longer love this play field... so I simply quit. Tomorrow is my last day. And then, I'll take a long, long walk through the world (and you should take this literally) searching for a new play field... Who knows? Maybe it'll be the same game... We'll see... Till then, this is me... moody and spoiled.