THE weekend

Am avut un weekend fenomenal: my OC (at least part of it), Nuschuletz la mine, o intalnire la care mi-au tremurat picioarele de credeam ca o sa cad de pe scaun, un ceai in cel mai frumos si intim loc din cluj, really late dinner la Nuschuletz, un film pana la 12, o poveste cu Kitzu meu (cat de mult pot sa o admir!) si monopoly cu roxana si lupo.

Am fost fericita weekendul asta! Si asta e un sentiment pe care o sa il expeimentez inca 5 weekenduri de acum inainte. Probabil apoi o sa urmeze 2 frustare, 1 de usurare, 1 de emotii pt un foarte drag prieten si apoi unul in care o sa imi fac bagajele spre Slovacia.

Long live weekends!

Interesant

Nu stiu exact daca am voie sa public chestia asta pe blog (sper ca nu incalc niciun drept de autor), dar e un text care pe mine m-a impresionat foarte tare si in care m-am regasit de la foarte mult in sus.


TALENT FĂCUT CIOBURI
Cǎutarea unui talent este, poate, primul semn cǎ nu ai nici unul
De Gabriela Piţurlea
Într-o zi de toamnǎ m-am urcat pe ,,miniscena” din vitrina coaforului de lângǎ piaţǎ. M-am întors cu spatele la geamurile prǎfuite şi pǎtate şi, dupǎ ce am studiat spectatoarele entuziaste, mama mi-a întins un pieptene, ca microfon. L-am refuzat. Mi-am tras ciorǎpeii albi, mi-am aranjat rochiţa roşie de lânǎ, am fixat o agrafǎ din bretonul scurt şi am început sǎ fredonez.
“Fatǎ dagǎ, nu fii tistǎ, fiin’cǎ e pǎcat.”
Mǎ mutam de pe un picior pe celǎlalt, mişcându-mi stângaci mâinile, concentratǎ exclusiv asupra cântecului abia învǎţat. Pelticǎ şi puţin rǎguşitǎ, dar cu seriozitate maximǎ. În faţa mea aşteptau nişte doamne drǎguţe, cu lucruri caraghioase în pǎr şi trebuia sǎ le distrez. Aveam patru ani.
Când sunt întrebatǎ ce pot sǎ fac, îmi amintesc involuntar de acest moment. Pe atunci ştiam cǎ sunt unde trebuie sǎ fiu, cǎ sunt stǎpânǎ pe mine, tocmai pentru cǎ nu aveam ce stǎpâni. Veneam în faţa unor strǎini şi îmi fǎceam numǎrul: nu obligatǎ de mama, nu dornicǎ de afirmare, ci pentru cǎ eu învǎţam poezii şi cântecele, iar “publicul” vroia sǎ le asculte. În copilǎrie ai voie sǎ crezi orice, iar când crezi, existǎ. Moş Nicolae, Barza, Iepuraşul. Talentul. Cu atâtea oglinzi umane gata sǎ-mi aprecieze prestaţia, conta prea puţin calitatea avânturilor mele artistice. Reflexia cea mai convenabilǎ mi-o oferea mama, pentru cǎ era perfect sincerǎ în admiraţia ei subiectivǎ.
Prin clasa a cincea am observat o schimbare. Ceva nu era în ordine. Îmi muriserǎ lǎudǎtorii, se spǎrseserǎ oglinzile. Nu mi se mai spunea cǎ am talent, ci cǎ sunt inteligentǎ, iar asta cu o profuziune de zâmbete, încurajǎri, şi note mari. Era ca şi cum adulţii ar fi încercat sǎ compenseze lipsa de apǎ, cu mâncare. Inteligenţa are legǎturǎ cu ceea ce înveţi. Talent ai, sau nu. Inteligenţa se ciopleşte. Talentul se şlefuieşte. Din lemn nu ies diamante, iar eu crescusem într-o familie care mǎ convingea cǎ strǎlucesc.
A trebuit sǎ mai cresc puţin ca sǎ conştientizez cǎ singura asemǎnare dintre mine şi Mǎdǎlina Manole este o aluniţǎ pe faţǎ. Şi atunci mi-am promis cǎ singurele partide de karaoke pe care le voi accepta vor fi acasǎ, cu persoane ca mine.
La orele de muzicǎ mǎ stânjenea atât de tare cǎ profesoara mǎ punea sǎ cânt pentru notǎ, încât nu o puteam privi în ochi. Asta o deranja evident, pentru cǎ la un moment dat m-a întrebat ce tot am. Adevǎrul era cǎ aş fi obligat-o sǎ mǎnânce foile cu partituri. Nu-i puteam spune asta. Am strâns pumnii sub bancǎ, am zâmbit prosteşte, am lǎsat capul în pǎmânt şi am mormǎit cǎ nu mai fac. Îi invidiam pe “cântǎreţii” clasei pentru cǎ nu aveau probleme de genul ǎsta.
Întotdeauna am avut colege de bancǎ talentate. Primarǎ - Teodora. Picta frumos şi avea un mod al naibii de talentat de a scrie caligrafic. Gimnaziu - Andreea. Cânta superb, dar de cele mai multe ori se abţinea sǎ o arate, ceea ce mi se pǎrea o prostie mare cât casa. Liceu - Diana. Desena portrete de oameni cu un cap uman şi cu nas adevǎrat, nu din acela triunghiular, şi gurǎ cu buze, şi mâini cu degete, şi picioare cu gambe, ceea ce continuǎ sǎ mi se parǎ extraordinar chiar şi acum, la 19 ani, când în sfârşit pot desena o creangǎ. Odatǎ şi-a uitat o schiţǎ în blocul meu de desen. Am ajuns acasǎ, am aruncat ghiozdanul cât colo, am luat o coalǎ şi am copiat trupul acela perfect, sigurǎ cǎ aşa voi învǎţa sǎ-l fac şi singurǎ. Dupǎ ce l-am tot copiat pe vreo 6-7 coli mi-am dat seama cǎ nu am sorţi de izbândǎ şi m-am mulţumit sǎ-l îmbrac.
Deşi nu am luat niciodatǎ în tragic aceastǎ inferioritate, a existat mereu o listǎ de talente potenţiale, din care am tǎiat, în timp, aproape tot. La mine talentul a fost ca Iepuraşul de Paşti. Intr-o zi am înţeles cǎ nu existǎ, dar nu am încetat sǎ sper cǎ va apǎrea. Erica Jong zice cǎ toţi avem câte un talent, dar cǎ rar este curajul de a-l urma în locul întunecat unde te duce. Probabil cǎ al meu e cât un ciob, s-o fi ascuns în vreo peşterǎ sau vreo gurǎ de canal şi tace, mândru cǎ mǎ pune în mare încurcǎturǎ.
De câţiva ani îmi promit cǎ voi merge la cursuri de dans, dar de fiecare datǎ când o prietenǎ îmi spune cǎ se înscrie, îmi pierd curajul. Într-o searǎ m-am uitat la Dansez pentru tine, iar noaptea am visat nu lumini şi dans lejer, ci pe Mihai Petre care încerca, fǎrǎ succes, sǎ mǎ înveţe paşii de bazǎ. La sfârşit îi zicea mamei: “Doamnǎ, regret, fiica dumneavoastrǎ danseazǎ ca o cizmǎ. Nu pot face nimic pentru ea.”
Mai aştept.
De ce? Pentru cǎ aplauzele nu se uitǎ. Aveam patru ani şi, dupǎ douǎ şlagǎre pop şi un “Ce te legeni, codule?”, priveam mândrǎ fanele coafate. Mi-am apucat rochiţa şi am fǎcut o reverenţǎ, ca la patinaj, apoi am sǎrit lejer pe podea, evitând sǎ ating cu picioarele de artistǎ şuviţele din jur. Am prins degetele mamei, am zis “Sǎru’mâna!” şi am ieşit cu urechile întinse dupǎ laudele mieroase ale doamnelor.
(http://www.ascrie.org/2008/02/04/talent-facut-cioburi/)

Acum stau si ma gandesc care a fost momentul in care am fost aplaudata si mai ales motivul pentru care am fost aplaudata. In cazul meu nu a fost cantatul (parintii mei au fost sinceri cu mine inca de la 3 ani), nici desenatul (8-ul de la desen din clasa I si profa din gimnaziu m-au facut sa imi dau seama de limitarile mele), nici dansul (a se vedea lectiile de salsa abandonate)... poate la un moment dat a fost scrisul... si daca intr-adevar asa a fost, atunci poate il pot avea inapoi. Pentru ca pana acum am scris pentru mine, dar oricand ma pot apuca sa scriu pentru altii si sa imi aduc la suprafata un talent. Deocamdata, e bine ascuns pe undeva printr-o pestera obscura.

Silviutza, om sucit

Azi ploua. E toamna, e un pic frig, in Hasdeu se lucreaza si e zgomot sacadat de tractor zdrobind bucatile infime de piatra si e noroi. Ai spune ca pana si culoarea incepe sa se piarda in peisaj. Dar azi dimineata, pe la 8, cand am iesit din camera, in timp ce incuiam usa, nu stiu cum, nu stiu de ce, privirea mi-a zburat pe geamul din capul coridorului. A fost o singura privire, dar peisajul ce se infatisa in fata ochilor mei mi-a taiat respiratia. A fost suficient incat sa ma opresc din ceea ce faceam, sa respir adanc si sa zambesc evident de sincer.

Ador toamna. Ador ce am vazut de dimineata: copacul cu frunze aurii, brazii inalti, mohorati dar inca verzi (si totusi se vede ca imbatranesc... pe zi ce trece devin din ce in ce mai morocanosi si mai inchisi la culoare) si cladirea fada care asteapta parca in fiecrae dimineata o imbratisare a razelor de soare sau atingerea discreta a picaturilor de ploaie.

Cand ploua, mai nimeni nu zambeste pe strada. Mai toti sunt preocupati sa nu intre in imitatiile de lacuri de pe trotuare, sa nu fie loviti de cineva cu o umbrela mai impertinenta sau cu aspiratii inalte. Si totusi, eu ador sa ma plimb prin ploaie. Sa simt cum cad picaturile aluneca usor pe obraz, cum din cand in cand un copac se debaraseaza de griji si arunca peste mine o rece manta de apa sau cum frunzele incearca sa isi recupereze demnitatea calcata in picioare de atatea perechi de cizme inalte.

Sunt Silviutza, om sucit. Zambesc si ma simt ca acasa, pot lucra, ma pot automotiva si imi pot recapata entuziasmul. Imi place toamna. Imi place mai ales pentru ca o simt a mea. Si ca da, sunt fericita atunci cand stau singura pe o banca si ma uit la amalgamul de vieti din jurul meu.

my thoughts lately

Lately, I started asking myself questions. And this is a very good thing. I'm finally back to reality, so I start thinking, acting again. The questions that I asked most of the people I know is "What is the smartest question you heard lately?". I tried to answer to it as well and I realised that my question is "Who/what decides what is my value?". I don't know the answer yet. I may have a slight idea, but I need to talk about it so that I realise if I'm right.

However, this is not why I wanted to post tonight. Another thing that I was thinking about these days is what I take for granted:

• my parents' support (both emotional and financial) for anything I want to do
• the fact that I will live at least 30 years
• doing every day something I like
• Carturesti and its tea
• my books, earings and fridge magnets
• day dreaming 24 hours a day

I know that many people have to fight to get these things. But I don't. And I don't want to change this. I also took friends for granted, but I was wrong. You have to make an effort to keep them in your life, no matter how close of far away they live.

I know I'm lucky. And this is how I want to stay from now on!

feelings

sentimentul victoriei in echipa, starea euforica ce te face sa sari si sa imbratisezi, sa plangi si sa razi cu gura pana la urechi, sa simti ca lumea e numai a ta.

o iubire ca in cantecele lui Tudor Chirila

acasa

Schimbari

Schimbarea reprezinta singura constanta in viata mea. Totul se modifica, din clipa in clipa, numai ca sa dea nastere la ceva mai frumos si mai adevarat. Stiam eu asta, dar cand mai reflectam din cand in cand ma gandeam ca e vorba numai de acele lucruri importante in viata (si acum cineva care ma cunoaste mai bine decat imi doresc m-ar intreba cu o privire pe sfert atotstiutoare, pe sfert compatimitoare si pe jumatate zambareata: "Ce e cu adevarat important pentru tine?")...

In fine, uite ce s-a mai schimbat la mine (lucruri la care nu m-as fi asteptat absolut deloc):

• nu-mi mai plac batoanele de ciocolata (raman fidela ciocolatei calde din Enigma/ Q Cafe si inghetatei de cacao totusi)
• nu pot sa imi mai concep ziua fara Pasarea Colibri si Ingrid Michaelson
• desi stau de 1 saptamana in camin, nu pot sa spun ca sunt acasa (inainte, daca dormeam peste noapte in alt oras, in 5 minute locul respectiv devenea acasa)
• pot sa dorm pe spate
• seara Toto doarme langa mine, nu la mine in brate (Roxana, oare asta inseamna ca incep sa ma fac si eu mare?)
• scrisul pe blog in romana nu mai e doar o chestie de sinceritate, ci o preferinta

Cred ca astea sunt chestiile majore din nimicurile de zi cu zi. Dar am avut azi revelatia asta si mi s-a parut util sa o mentionez intr-un loc in care o pot revedea ceva mai tarziu.

Silvia :)

mixed feelings

I miss the feelings I had when these pictures were taken. I'm trying to redifine myself now, to create home, to realise what I want to do. I feel that for now I'm like a 1000 pieces puzzle that is spread all around the world. I just hope it won't take me that much to bring all the pieces together.

A really nice surprise

Today I discovered Calin's blog. And I am really impressed by it. I worked with him a couple of months when I entered AIESEC (he was my first TL), but I didn't get to know him very well.
Read it... it has a lot of really interesting thoughts: www.inrandculumea.wordpress.com

Alegeri proaste

De ceva timp, ma tot gandesc la alegerile pe care le-am facut. Si tot de ceva timp, am impresia ca toate aceste alegri au fost proaste. Ceea ce poata sa para un paradox, avand in vedere ca in ultimii ani mi s-au intamplat cele mai faine chestii din viata mea.

Si atunci... ce inseamna o alegere proasta? Ce inseamna pentru mine o alegere proasta? Greu de definit, dar de cateva zile incerc sa fac asta. Am ajuns la cateva caracteristici ale acesteia. Incerc sa fac un prfil cat mai fidel al unei alegeri proaste, dar deocamdata am numai o schita. Asadar, o alegere proasta e o alegere:

• pe care am regretat-o imediat ce am facut-o
• care m-a facut sa plang de cel putin 5 ori (it's not random this number)
• care mi-a adus pierderi financiare
• care m-a indepartat de oameni la care tin
• care ma face sa imi pun mereu intrebarea "Cum ar fi fost daca..."
• care ma indeparteaza de planurile nescrise si negandite din creierasul meu

Da... am facut o tona de alegeri proaste. Dar cumva, nu stiu exact cum, ele au avut si niste consecinte absolut fabuloase... Si-atunci de ce acum regret ca am facut algeri proaste si nu ma bucur de lucrurile frumoase pe care le am/le-am avut? Poate ca e adevarat ca nu stiu sa ma bucur de ceea ce mi se intampla...

O Silvia confuza si pierduta

My favourite photo ever