Azi ploua. E toamna, e un pic frig, in Hasdeu se lucreaza si e zgomot sacadat de tractor zdrobind bucatile infime de piatra si e noroi. Ai spune ca pana si culoarea incepe sa se piarda in peisaj. Dar azi dimineata, pe la 8, cand am iesit din camera, in timp ce incuiam usa, nu stiu cum, nu stiu de ce, privirea mi-a zburat pe geamul din capul coridorului. A fost o singura privire, dar peisajul ce se infatisa in fata ochilor mei mi-a taiat respiratia. A fost suficient incat sa ma opresc din ceea ce faceam, sa respir adanc si sa zambesc evident de sincer.
Ador toamna. Ador ce am vazut de dimineata: copacul cu frunze aurii, brazii inalti, mohorati dar inca verzi (si totusi se vede ca imbatranesc... pe zi ce trece devin din ce in ce mai morocanosi si mai inchisi la culoare) si cladirea fada care asteapta parca in fiecrae dimineata o imbratisare a razelor de soare sau atingerea discreta a picaturilor de ploaie.
Cand ploua, mai nimeni nu zambeste pe strada. Mai toti sunt preocupati sa nu intre in imitatiile de lacuri de pe trotuare, sa nu fie loviti de cineva cu o umbrela mai impertinenta sau cu aspiratii inalte. Si totusi, eu ador sa ma plimb prin ploaie. Sa simt cum cad picaturile aluneca usor pe obraz, cum din cand in cand un copac se debaraseaza de griji si arunca peste mine o rece manta de apa sau cum frunzele incearca sa isi recupereze demnitatea calcata in picioare de atatea perechi de cizme inalte.
Sunt Silviutza, om sucit. Zambesc si ma simt ca acasa, pot lucra, ma pot automotiva si imi pot recapata entuziasmul. Imi place toamna. Imi place mai ales pentru ca o simt a mea. Si ca da, sunt fericita atunci cand stau singura pe o banca si ma uit la amalgamul de vieti din jurul meu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu