Interesant

Nu stiu exact daca am voie sa public chestia asta pe blog (sper ca nu incalc niciun drept de autor), dar e un text care pe mine m-a impresionat foarte tare si in care m-am regasit de la foarte mult in sus.


TALENT FĂCUT CIOBURI
Cǎutarea unui talent este, poate, primul semn cǎ nu ai nici unul
De Gabriela Piţurlea
Într-o zi de toamnǎ m-am urcat pe ,,miniscena” din vitrina coaforului de lângǎ piaţǎ. M-am întors cu spatele la geamurile prǎfuite şi pǎtate şi, dupǎ ce am studiat spectatoarele entuziaste, mama mi-a întins un pieptene, ca microfon. L-am refuzat. Mi-am tras ciorǎpeii albi, mi-am aranjat rochiţa roşie de lânǎ, am fixat o agrafǎ din bretonul scurt şi am început sǎ fredonez.
“Fatǎ dagǎ, nu fii tistǎ, fiin’cǎ e pǎcat.”
Mǎ mutam de pe un picior pe celǎlalt, mişcându-mi stângaci mâinile, concentratǎ exclusiv asupra cântecului abia învǎţat. Pelticǎ şi puţin rǎguşitǎ, dar cu seriozitate maximǎ. În faţa mea aşteptau nişte doamne drǎguţe, cu lucruri caraghioase în pǎr şi trebuia sǎ le distrez. Aveam patru ani.
Când sunt întrebatǎ ce pot sǎ fac, îmi amintesc involuntar de acest moment. Pe atunci ştiam cǎ sunt unde trebuie sǎ fiu, cǎ sunt stǎpânǎ pe mine, tocmai pentru cǎ nu aveam ce stǎpâni. Veneam în faţa unor strǎini şi îmi fǎceam numǎrul: nu obligatǎ de mama, nu dornicǎ de afirmare, ci pentru cǎ eu învǎţam poezii şi cântecele, iar “publicul” vroia sǎ le asculte. În copilǎrie ai voie sǎ crezi orice, iar când crezi, existǎ. Moş Nicolae, Barza, Iepuraşul. Talentul. Cu atâtea oglinzi umane gata sǎ-mi aprecieze prestaţia, conta prea puţin calitatea avânturilor mele artistice. Reflexia cea mai convenabilǎ mi-o oferea mama, pentru cǎ era perfect sincerǎ în admiraţia ei subiectivǎ.
Prin clasa a cincea am observat o schimbare. Ceva nu era în ordine. Îmi muriserǎ lǎudǎtorii, se spǎrseserǎ oglinzile. Nu mi se mai spunea cǎ am talent, ci cǎ sunt inteligentǎ, iar asta cu o profuziune de zâmbete, încurajǎri, şi note mari. Era ca şi cum adulţii ar fi încercat sǎ compenseze lipsa de apǎ, cu mâncare. Inteligenţa are legǎturǎ cu ceea ce înveţi. Talent ai, sau nu. Inteligenţa se ciopleşte. Talentul se şlefuieşte. Din lemn nu ies diamante, iar eu crescusem într-o familie care mǎ convingea cǎ strǎlucesc.
A trebuit sǎ mai cresc puţin ca sǎ conştientizez cǎ singura asemǎnare dintre mine şi Mǎdǎlina Manole este o aluniţǎ pe faţǎ. Şi atunci mi-am promis cǎ singurele partide de karaoke pe care le voi accepta vor fi acasǎ, cu persoane ca mine.
La orele de muzicǎ mǎ stânjenea atât de tare cǎ profesoara mǎ punea sǎ cânt pentru notǎ, încât nu o puteam privi în ochi. Asta o deranja evident, pentru cǎ la un moment dat m-a întrebat ce tot am. Adevǎrul era cǎ aş fi obligat-o sǎ mǎnânce foile cu partituri. Nu-i puteam spune asta. Am strâns pumnii sub bancǎ, am zâmbit prosteşte, am lǎsat capul în pǎmânt şi am mormǎit cǎ nu mai fac. Îi invidiam pe “cântǎreţii” clasei pentru cǎ nu aveau probleme de genul ǎsta.
Întotdeauna am avut colege de bancǎ talentate. Primarǎ - Teodora. Picta frumos şi avea un mod al naibii de talentat de a scrie caligrafic. Gimnaziu - Andreea. Cânta superb, dar de cele mai multe ori se abţinea sǎ o arate, ceea ce mi se pǎrea o prostie mare cât casa. Liceu - Diana. Desena portrete de oameni cu un cap uman şi cu nas adevǎrat, nu din acela triunghiular, şi gurǎ cu buze, şi mâini cu degete, şi picioare cu gambe, ceea ce continuǎ sǎ mi se parǎ extraordinar chiar şi acum, la 19 ani, când în sfârşit pot desena o creangǎ. Odatǎ şi-a uitat o schiţǎ în blocul meu de desen. Am ajuns acasǎ, am aruncat ghiozdanul cât colo, am luat o coalǎ şi am copiat trupul acela perfect, sigurǎ cǎ aşa voi învǎţa sǎ-l fac şi singurǎ. Dupǎ ce l-am tot copiat pe vreo 6-7 coli mi-am dat seama cǎ nu am sorţi de izbândǎ şi m-am mulţumit sǎ-l îmbrac.
Deşi nu am luat niciodatǎ în tragic aceastǎ inferioritate, a existat mereu o listǎ de talente potenţiale, din care am tǎiat, în timp, aproape tot. La mine talentul a fost ca Iepuraşul de Paşti. Intr-o zi am înţeles cǎ nu existǎ, dar nu am încetat sǎ sper cǎ va apǎrea. Erica Jong zice cǎ toţi avem câte un talent, dar cǎ rar este curajul de a-l urma în locul întunecat unde te duce. Probabil cǎ al meu e cât un ciob, s-o fi ascuns în vreo peşterǎ sau vreo gurǎ de canal şi tace, mândru cǎ mǎ pune în mare încurcǎturǎ.
De câţiva ani îmi promit cǎ voi merge la cursuri de dans, dar de fiecare datǎ când o prietenǎ îmi spune cǎ se înscrie, îmi pierd curajul. Într-o searǎ m-am uitat la Dansez pentru tine, iar noaptea am visat nu lumini şi dans lejer, ci pe Mihai Petre care încerca, fǎrǎ succes, sǎ mǎ înveţe paşii de bazǎ. La sfârşit îi zicea mamei: “Doamnǎ, regret, fiica dumneavoastrǎ danseazǎ ca o cizmǎ. Nu pot face nimic pentru ea.”
Mai aştept.
De ce? Pentru cǎ aplauzele nu se uitǎ. Aveam patru ani şi, dupǎ douǎ şlagǎre pop şi un “Ce te legeni, codule?”, priveam mândrǎ fanele coafate. Mi-am apucat rochiţa şi am fǎcut o reverenţǎ, ca la patinaj, apoi am sǎrit lejer pe podea, evitând sǎ ating cu picioarele de artistǎ şuviţele din jur. Am prins degetele mamei, am zis “Sǎru’mâna!” şi am ieşit cu urechile întinse dupǎ laudele mieroase ale doamnelor.
(http://www.ascrie.org/2008/02/04/talent-facut-cioburi/)

Acum stau si ma gandesc care a fost momentul in care am fost aplaudata si mai ales motivul pentru care am fost aplaudata. In cazul meu nu a fost cantatul (parintii mei au fost sinceri cu mine inca de la 3 ani), nici desenatul (8-ul de la desen din clasa I si profa din gimnaziu m-au facut sa imi dau seama de limitarile mele), nici dansul (a se vedea lectiile de salsa abandonate)... poate la un moment dat a fost scrisul... si daca intr-adevar asa a fost, atunci poate il pot avea inapoi. Pentru ca pana acum am scris pentru mine, dar oricand ma pot apuca sa scriu pentru altii si sa imi aduc la suprafata un talent. Deocamdata, e bine ascuns pe undeva printr-o pestera obscura.