Something that I'm proud of :)

Voiam sa scriu postul asta in engleza... Dar mi-am dat seama ca e prea important pentru mine si ca merita scris in romana (pentru ca dac aimi fac curaj sa zic/spun ceva in romana, atunci chiar cred chestia respectiva).

Am trecut peste! In sfarsit! In sfarsit pot sa ma uit la ei si sa ii admir fara sa imi doresc sa fiu si eu acolo. Sunt mandra de mine (Roxi, dupa cum vezi, nu am scapat de ticul asta) ca am reusit sa trec peste. Mi-a luat mult timp (prea mult dupa standardele orgoliului meu), dar sunt foarte fericita ca acum pot sa fiu alaturi de ei, alaturi de AIESEC fara resentimente, fara sa ma simt in plus, ci pur si simplu pentru ca simt din nou ca locul meu este aici.

O conferinta, un prieten, o experienta ca faci, un vis implinit, un posibil accident de masina, un post pe un blog, un clip, o amintire... Cam asta mi-a trebuit ca sa reusesc. Si chiar daca au fost 3 luni in care m-am indepartat de oameni la care tin si m-am apropiat de altii noi, 3 luni destul de greu de suportat in momentele in care eram doar eu, sunt 3 luni care au trecut.

Si acum pot spune cu mana pe inima ca incepe ceva nou. Nu stiu cu cine, nu stiu unde, nu stiu de ce. Stiu doar cand: ACUM!

Oare o fi o minune de Paste?