Din tren

Cand eram mica, imi doream sa fiu scriitor. Sa pot sa scriu povesti fascinante, in care cititorii mei sa se piarda si pe care sa le tina minte o viata intreaga. Cand eram mica, incercam sa scriu. Dar am crescut si am hotarat ca nu sunt suficint de buna si nici suficient de ambitioasa incat sa muncesc din greu pentru a deveni buna. Asa ca am abandonat. Din cand in cand, redevin mica si imi doresc sa fiu scriitor. Azi e unul din acele momente.

Sunt in trenul care ma poarta incet incet de la Bacau la Bicaz. Sunt inconjurata de pretutindeni de infinite nuante de verde. Oamenii nici macar nu se vad. Trec absenti, grabiti, ingrijorati. Ramane numai frumusetea verdelui, lumina covarsitoare a fulgerelor si zgomotul zguduitor al tunetelor. Stropii de apa au incetat sa se mai loveasca brutal de fereastra personalului. Acum sunt prea demni, prea multi, prea puternici. Se vad ca o perdea care ma protejeaza si ma expune in acelasi timp naturii.

Simt cum aerul rece patrunde in compartiment si ma poarta cu amintirile spre vremurile copilariei, cu ploi lungi, indelung asteptate si foi mari de tutun. Privesc spre dealurile impadurite si pasunile de fan, dar ma vad pe mine din trecut, pe mine din vis. Deja a incetat sa mai fie o banala calatorie cu trenul. A devenit o modalitate de a restabili legatura dintre mine si mine. A depasit cotidianul si lumescul, a devenit o poarta spre visare si ideal...

Ma pierd cu gandurile si amintirile in fiecare din imaginile care mi se succed in fata ochilor. Ascult cu atentie muzica ploii, a tastelor si a trenului – melodie pe care demult imi doream sa o aud, dar ce care nu-mi imaginam ca ma voi bucura atat.

Drumurile au mereu magia lor. Cel de azi m-a facut sa redevin mica si sa imi doresc sa fiu scriitor.