Prea multe lucruri nerezolvate, prea multe lucruri amanate, prea multe lucruri nespuse... Credeam ca le pot lasa la Cluj, in camera, intr-un colt stingher al patului, insa se pare ca se incapataneaza sa ma urmareasca pretutindeni. Prea multe intrebari pentru care nu am curaj sa imi gasesc raspunsul, prea multe schimari pe care vreau sa le fac, prea multe griji...
Nu sunt sentimente normale pentru aceasta perioada a anului. Mi-as dori sa ma pot bucura de ceea ce traiesc, de prietenii dragi pe care ii revad, de momentele petrecute doar cu mine. Cu toate acestea, imi tot suna in cap o replica dintr-un film pe care am incercat sa il vad, insa am adormit (Roxi, dupa 3 luni de stat impreuna se pare ca m-am molipsit de la tine :) ): "I don't like myself that much"... Am avut o perioada in care am facut numai lucruri alandala, in care nu am stiut sa pretuiesc oamenii de langa mine si nici ceea ce fac pentru mine, iar acum vreau sa sterg totul si sa imi incep o viata noua. Dar pana si asta mi-e frica sa fac...
Vreau sa incep sa imi raspund la intrebari, vreau sadepasesc starea asta de melancolie pe care o am aproape in fiecare an in preajma Craciunului, vreau sa fiu impacata cu mine, cu felul in care ma port, cu felul in care arat, cu ceea ce exprim... Vreau, vreau, vreau... Tot anul am vrut. Si ce am facut? Aproape nimic... Nu stiu de ce, dar daca acum ma uit inapoi nu vad decat lucrurile urate si pe cele care nu s-au intamplat, nu vad decat jumatatea goala a paharului... Sunt prea adanc scufundata in butoiul cu melancolie. Nici macar cadourile de Craciun nu ma fac sa zambesc asa cum o fac de obicei... Am nevoie sa am langa mine oamenii la care tin. Si sunt prea putini aici...
Mi-e dor...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu