Eu vorbesc. Prea mult, prea des, prea tare. Dar cateodata aceasta boala a eliberatului ideilor nastrusnice din capsorul meu atinge niste praguri greu de imaginat.
Procesul e foarte interesant. Vine ideea, de aprind stelutele in capul meu, in tot corpul trece o energie fantastica ce-mi urla in creier "trebuie sa spui asta! trebuie daca vrei sa fii linistita!". Si cum sunt doar un animal ceva mai evoluat, ascult de instinctul meu. Cuvintele se aduna si in momentul in care sunt pe punctul de a le da drumul in lumea larga, un alt gand vine si imi spune sa ma opresc pentru ca efectul ideilor mele o sa fie unul nefast si o sa provoc destul de multa suferinta. Si aceasta voce a ratiunii tot bolboreste una alta pana cand ma prefac ca o ascult. Dar in cel mai mic moment in care nu e atenta, tot ce-mi spune instinctul fac. Si-apoi urmeaza o adevarata explozie emotionala: comfort, veselie, regret, frica, oboseale, regret din nou si vocea rationala care sopteste incet, la nesfasit "Ti-am spus sa nu zici nimic!".
Trebuie sa-mi educ cumva acest mic demon al dorintei de exprimare. Doar pentru ca am dreptul asta, nu inseamna ca trebuie sa il si exercit tot timpul. Uite inca o dorinta pentru 2010. Incet, incet se strang ele toate.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu