In ultimii 5-6 ani, am experimentat de nenumarate ori sentimentul de frustare. De fiecare data cand am fost implicata intr-o actiune de voluntariat, am fost mai mult sau mai putin frustrata: de oamenii cu care lucram, de felul in care imi indeplineam sau nu imi indeplineam sarcinile, de cultura organizationala, de cum se purtau ceilalti cu mine, de cum ma purtam eu cu ceilalti, de mesajele subliminale sau modul de comunicare. Motive gasesc oricand (cred ca e ceva predispozitie genetica sa fiu nemultumita de realitatea din jur). Din fericire, gasesc si metode de a transforma frustarea in ceva constructiv... dar numai dupa ce am avut ocazia sa o introduc celor din jur :P
Mai nou, am descoperit ca am doua modalitati de a ma manifesta: cand iau lucrurile personal si cand nu le iau personal. Cand le iau personal, sunt dezamagita. Si incep sa construiesc incet, incet, dar extrem de perseverent un zid tare solid intre mine si persoana/organizatia respectiva. E un zid pe care pana acum nu l-am construit prea sus... inca il mai pot sari, dar cu eforturi. Si cum eu sunt mai lenesa din fire, eforturile le fac numai pentru motive bine intemeiate. Dar mai e si varianta de manifestare in care nu iau lucrurile personal. Si atunci sunt tare amuzanta. Imi exersez toate cunostintele in materie de interjectii, riduri de expresie si gesturi ciudatele.
Off! frustarile astea!!!! mai ales frustrari de voluntar cand iti dai seama ca schimbarea nu e asa usor de produs, oamenii lucreaza atat de diferit sau ca lumea altora nu se invarteste in acelasi ritm si dupa aceasi ax ca lumea ta... insa indiferent de motiv, de felul in care se manifesta, frustrarile mele au o origine nobila: imi pasa.
Si pentru ca imi pasa si imi doresc sa reusim (acest noi are atat de multe valente personale si profesionale), trec peste frustrari si le transform in ceva constructiv si util. Trec peste frustrari si devin mai toleranta si mai intelegatoare.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu